Prima / PUBLICAŢII PERIODICE / Articole de opinie  /  Marile confruntări mediatice din Republica Moldova

Marile confruntări mediatice din Republica Moldova

imprimare
     
CIUREA Cornel
Gradul ştiinţific: MA în ştiinţe politice, Politolog

Mass-media din Republica Moldova n-a fost niciodată un tot întreg, în ciuda strădaniilor unor donatori. O primă linie de ruptură a fost, probabil, cea dintre mass-media autohtone (sărace, umilite şi partizane) şi cele străine (relativ înstărite şi cu un sentiment acut al superiorităţii datorită senzaţiei că promovează nişte valori beton). Apoi a apărut ruptura dintre presa independentă şi cea de partid. Merele Centrului pentru Jurnalism Independent erau oferite exclusiv ziariştilor care ştiau bune cum se pronunţă trei cuvinte -“ obiectiv, imparţial, echidistant. Presa de partid era privită ca felul şapte, fiind ridiculizată, iar jurnaliştii din această zonă erau consideraţi drept nişte lichele avide de bani (deşi, în mod paradoxal, salariile lor erau, în general, mai mici decît cele din presa independentă, ultima de multe ori fiind confundată cu cea străină). În pofida unor inechităţi create, aceste rupturi au reflectat procesul de constituire a sistemului democratic din Moldova şi pot fi privite acum, de la distanţă, ca fiind, în mare, benefice, chiar dacă au creat şi multiple efecte perverse.

O ruptură ceva mai tîrzie a fost cea dintre presa generalistă, care acoperea spaţii extinse -“ de la politică pînă la sport şi horoscop şi cea de nişă, axată pe reflectarea unor domenii separate. Am avut presă de nişă axată pe senzaţional şi scandal -“ ziarul Accente şi revista Paparazzi, pe viaţa mondenă -“ revistele VIP Magazin, Capitala, Punkt, sau pe ştiri -“ Jurnal TV şi Publika TV. În general, aceste domenii îngust trasate n-au adus venituri fabuloase promotorilor săi, deşi, trebuie să recunoaştem, revistele mondene s-au vîndut mai bine decît cele de scandal. Dar, pentru a obţine o asemenea performanţă, jurnaliştii au trebuit să facă concesii, devalorizînd în cazul nostru, însăşi noţiunea de vedetă.  

În sfîrşit, o distincţie (dar şi o prăpastie) permanentă a existat între presa publică şi cea privată. Relaţia dintre aceşti doi mari poli jurnalistici n-a fost niciodată armonioasă, fiind mereu marcată de zdruncinături şi hurducături. Pe de o parte, presa publică ( e vorba, în special, de Compania "Teleradio-Moldova") era monitorizată cu cea mai mare exigenţă, fiind atît un simbol al perpetuării elementelor vechi şi autoritare din societate, cît şi stindardul luptei pentru o societate nouă. Este suficient să spunem că jurnaliştii cei mai odioşi (în măsura în care se poate spune aşa ceva despre jurnalişti) dar şi cei mai democraţi (iarăşi cu rezervele de rigoare), au activat în această instituţie: Starîş, Gonţa, Todercan, dar şi Saharneanu, Fusu, Vasilache. Între aceste două extreme, vedem o sumedenie de reputaţi jurnalişti care au încorporat ambele tendinţe -“ Ţurcanu, Aramă, Frumusachi, fiind doar cîteva nume importante care, în opinia publică, se asociază atît cu gloria, cît şi cu căderile postului public de televiziune.

Pe de altă parte, presa privată s-a bucurat întotdeauna de un fel de alibi, ea fiind exonerată de marile responsabilităţi publice şi a cărei prestaţii erau luate ca atare fără a fi prea aspru criticate -“ cine plăteşte acela comandă muzica. În acelaşi timp, presa privată a avut grijă să construiască un discurs ideologic prin care a dorit să transmită un mesaj că ea este mai bună decît televiziunea publică. Principalele argumente aveau în vedere faptul că ea nu lua bani din buzunarul statului, că era mai independentă pentru că nu aparţinea niciunui partid politic şi că se afla mai aproape de necesităţile oamenilor, dîndu-le produsele pe care le cereau, pentru că doar aşa putea supravieţui. Parţial adevărate, aceste argumente disimulau prost, totuşi, apucăturile lacome ale noilor baroni ai presei de a pune stăpînire pe diverse segmente ale pieţei mediatice. Privind retrospectiv, trebuie să le recunoaştem acestor televiziuni meritele incontestabile în ceea ce priveşte diversificarea meniului oferit spectatorilor, dar şi numeroasele derapaje de la principiile bunului simţ şi ale codului deontologic.

Această ultimă distincţie dintre presa publică şi cea privată mi se pare a fi fundamentală pentru spaţiul mediatic din ţara noastră. Ziarele de partid au bătut treptat în retragere şi au devenit un fenomen marginal în zona noastră, posturile străine au fost egalate de cele autohtone la capitolul mărimea salariilor, iar presa de nişă şi-a ocupat cuminte locul fără a putea perturba marile confruntări mediatice. În acelaşi timp, ofensiva posturilor private de televiziune dar şi de radio pare a fi una viforoasă şi neabătută. Televiziunea publică, pînă nu demult lider incontestabil în ceea ce priveşte audienţa, este încolţită din toate părţile, pierzînd teren atît în faţa posturilor private mai vechi precum Prime şi PRO TV cît şi în faţa celor mai noi -“ Jurnal şi Publika.

De aceea, ideea de reformă la IPNA Teleradio-Moldova nu mai vizează astăzi independenţa editorială, cît capacitatea de a face faţă provocărilor ce vin din partea concurenţei cu posturile private. Această concurenţă acerbă devine vizibilă mai ales atuci cînd apare o informaţie importantă despre TRM. Chiar dacă genul acesta de informaţii prezintă interes public şi ar trebui să ajungă la urechile spectatorilor, posturile private le ignoră în mod regal, refuzînd difuzarea pe motivul binecuvîntat că nu doresc favorizarea concurentului. În asemenea condiţii, înţelegem mai bine de ce avem nevoie în continuare de un post public şi puternic de televiziune. Argumentul  suprem ar fi ca tot ce este avortat de televiziunile comerciale pe motiv că nu aduce profit să fie readus în spaţiul public de televiziunile necomerciale pe motiv că oamenii trebuie să ştie acest lucru pentru a fi corect informaţi.

Din nefericire, poziţiile IPNA "Teleradio-Moldova" sînt astăzi puternic şubrezite atît din cauza unor considerente ce ţin deja de istorie, cît şi de lipsa parţială de interes al factorilor de decizie pentru un post public influent. În aceste condiţii, se impune o atenţie sporită pentru TRM din partea societăţii civile. Societatea civilă n-a lăsat acum cîţiva ani statul să pună laba pe TRM. Acum e cazul ca televiziunea publică să fie ajutată pentru a rezista în faţa rechinilor pieţei.

Articol scris în cadrul proiectului "Dezvoltarea şi promovarea unui climat mediatic modern în Republica Moldova".
 
Proiect implementat de Institutul pentru Dezvoltare şi Iniţiative Sociale (IDIS) "Viitorul". Opiniile exprimate în acest articol aparţine autorilor nu reflectă neapărat punctul de vedere al Comisiei Europene.

 



Plasează articolul în:   google Delicious Digg Yahoo Facebook Twitter Netvibes linkedin


Comentarii Adaugă comentariu
Nume, Prenume *:
E-mail:
Comentariu * caractere rămase